Când ai început să te îndepărtezi de tine?

Între viața pe care ai construit-o și viața care te cheamă.

Există o întrebare care mă urmărește de câțiva ani.

Nu a apărut când am început formarea în psihoterapie, nici când am citit prima carte despre traumă sau atașament. Mi-am auzit-o în cap într-un moment în care, din exterior, viața mea arăta exact așa cum ar fi trebuit să arate.

Aveam o carieră construită în ani de muncă, eram apreciată, eram omul pe care ceilalți se bazau. Știam să organizez, să conduc proiecte, să găsesc soluții și să duc lucrurile până la capăt.

Și, cu toate astea, simțeam că există o întrebare pe care nu mai reușeam să o amân:

Dacă sunt atât de bună la a-mi construi viața… de ce simt că nu mă mai regăsesc în ea?

Mult timp am crezut că problema este profesia, că este oboseala. Mai târziu am dat vina pe schimbările pe care le aduce maternitatea. Astăzi cred că toate au fost adevărate. Dar niciuna nu era rădăcina. 

Se poate întâmpla să ajungem într-un punct în care nu ne mai doare ceea ce ni se întâmplă, ci distanța dintre viața pe care o trăim și omul care am putea fi dacă nu ne-ar mai fi atât de teamă să fim noi înșine.

În anii de publicitate am învățat multe lucruri, printer care să citesc oamenii, să ascult dincolo de cuvinte, să înțeleg ce îi mișcă. Și, poate fără să-mi dau seama, am învățat și un alt lucru – să performez.

Ani la rând am crezut că performanța este dovada că sunt pe drumul bun, dar azi nu mai sunt fidelă acestei credințe.

Cred că poți performa extraordinar într-o viață care nu te mai reprezintă, iar ăsta este unul dintre cele mai mari paradoxuri ale maturității.

Succesul și autenticitatea nu sunt întotdeauna același lucru.

Nu cred că oamenii se pierd peste noapte, ca se trezesc într-o dimineață și își spun: De azi nu mai vreau să fiu eu.

Se întâmplă mult mai discret de atât.

Poate ai avut cinci ani când ai observat că adulții zâmbesc mai mult dacă ești cuminte.

Sau doisprezece, când ai înțeles că emoțiile tale îi încurcă pe ceilalți.

Poate ai învățat că, dacă ai rezultate, primești apreciere. Dacă ai grijă de toată lumea, există și un loc pentru tine și dacă nu ceri prea mult, atunci nici nu deranjezi…Dacă ești puternică, nu vei fi rănită…

Puțin câte puțin, ai început să te modelezi după aceste reguli. Unele au fost rostite cu voce tare, altele doar intuite. Așa se nasc multe dintre strategiile care ne ajută să traversăm copilăria și rămân parte din personalitatea noastră adultă.

Aș zice că adaptarea este poate cel mai mare paradox al psihicului; pentru că ne salvează, dar dacă uităm să o punem sub semnul întrebării, ajunge să ne îndepărteze de noi înșine.

Uneori, ceea ce numim dezvoltare personală este doar o formă mai sofisticată de adaptare.

Mulți dintre noi intrăm în dezvoltare personală încercând să devenim mai buni, mai eficienți, mai echilibrați, mai disciplinați sau cu mai multă încredere în noi.

Însă foarte rar ne întrebăm: Cine este cel care încearcă atât de mult să devină mai bun?

Și dacă, în loc să-l ascultăm, continuăm doar să-l optimizăm?

Aud tot tot mai des oameni care spun lucruri diferite, dar care vorbesc, de fapt, despre aceeași experiență. Nu mai știu ce le place, deși fac totul ca la carte și totuși nu se simt bine, iar dacă se opresc, se simt vinovați…în definitiv, nu văd să aibă un motiv real să se plângă…viața lor pare bună. Pentru că, de cele mai multe ori, chiar este.

Și-au construit o carieră, au o familie, sunt oameni pe care ceilalți îi apreciază și în care au încredere. Din exterior, nimic nu pare în neregulă. Și totuși, ceva nu curge natural.

Poate părea că această ruptură apare pentru că oamenii sunt prea stresați sau prea obosiți, dar azi cred că oboseala este doar limba în care ne vorbește psihicul atunci când începe să nu se mai regăsească în viața pe care o trăiește.

Există o diferență despre care cred că vorbim prea puțin – diferența dintre adaptare și autenticitate.

Adaptarea răspunde la întrebarea: „Cum trebuie să fiu ca să fiu acceptată, iubită sau în siguranță?”

Autenticitatea răspunde la: „Cine sunt eu atunci când nu mai trebuie să demonstrez nimic?”

Nu cred că autenticitatea înseamnă să spui mereu tot ce gândești sau să renunți impulsiv la tot ceea ce ai construit. În timp, am ajuns să văd autenticitatea ca un proces lent de întoarcere.

O întoarcere înapoi la lucrurile pe care le-ai redus la tăcere pentru că nu păreau suficient de convenabile, înapoi către nevoile pe care ai învățat să le amâni, către vocea care a fost acolo înainte să începi tu să te întrebi cine ar trebui să fii.

Poate confundăm prea des maturizarea cu performanța, căci suntem încurajați peste tot să devenim eficienți, rezilienți, organizați, puternici. Și toate acestea sunt calități valoroase.

Dar foarte rar suntem întrebați ceva mult mai simplu:

Cum te simți în viața pe care ai construit-o?

Nu cât de bine funcționează sau cât de frumos arată din exterior, ci cum se simte pe dinăuntru.

Abia asta este una dintre cele mai dificile întrebări pe care ni le putem pune pentru că răspunsul nu prea vine din minte. Vine din corp. Din acea senzație greu de explicat că, deși nimic nu lipsește, parcă lipsești chiar tu.

Și mai e o idee care m-a însoțit de când am început să lucrez ca psiholog.

Terapia nu e locul în care înveți să fii altcineva. 

Oamenii vin în terapie nu doar pentru că suferă și vor să scape de asta. Ajung pe într-un cabinet atunci când viața pe care au construit-o începe să fie prea îngustă pentru omul care au devenit, chiar dacă nu au conștiența acestui fapt de la început.

Anxietatea, burnoutul, golul interior sau sentimentul că „nu mă mai regăsesc” nu sunt întotdeauna dușmani care trebuie eliminați cât mai repede. Sunt doar mesagerii care vin să ne întrebe dacă nu cumva am rămas prea mult timp într-o versiune a noastră care, deși indispensabilă odată, azi nu ne mai servește.

Poate că femeia care a trebuit să fie mereu puternică nu mai vrea să fie doar puternică.

Poate că omul care a avut grijă de toți are nevoie, pentru prima dată, să învețe cum este să fie și el îngrijit.

Sau poate că perfecționismul, care odinioară a fost o strategie de supraviețuire, nu mai este un aliat, ci o închisoare elegantă.

Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte ce cred că se întâmplă într-un proces terapeutic autentic, aș spune așa:

Nu învățăm să devenim altcineva. Învățăm să renunțăm, încet și cu multă blândețe, la ceea ce nu am fost niciodată. Iar asta nu este un drum spectaculos, e acel drum făcut din pași mici.

Poate începe cu un „nu” spus fără vinovăție, sau cu o pauză pe care nu mai simți că trebuie să o meriți. Din curajul de a nu mai fi perfect, din alegerea de a nu te mai abandona pe tine pentru a păstra liniștea în jur.

Cred că astfel poate arăta vindecarea, nu neapărat să devii o versiune mai bună a ta, ci să te întorci, puțin câte puțin, la omul care ai fost înainte să înveți că trebuie să fii altcineva pentru a merita iubirea.

Iar ăsta e el mai frumos lucru pe care îl putem face pentru noi înșine.

Să ne gândim din ce în ce mai puțin la:

„Ce mai trebuie să schimb la mine ca să fiu suficient?”

Și să avem curajul unei întrebări mult mai incomode:

„Dacă aș înceta să mă adaptez pentru o vreme… ce parte din mine ar ieși, în sfârșit, la lumină?”